În perioada interbelică, din punct de vedere financiar existau nenumărate neajunsuri. Politicianismul ieftin, precum şi dobânzile mari practicate de băncile de stat au dus la ideea formării unei bănci a corpului didactic tecucean. Prin strădania unor cadre didactice inimoase, în fruntea cărora se aflau domnii Ioan Pascu, Constantin Gheorghiu, Eliza Creţulescu - institutori la Şcoala nr.1 de Băieţi Tecuci - Constantin Balcu, Nicolae Ţuchel, Constantin Pamfil – institutori la Şcoala nr. 2 de Băieţi - Ioan Ciorogaru – învăţător la Şcoala Barcea Veche - Motovelea Hristache – institutor la Şcoala nr. 1 Movileni - Vasile Masgras şi Dumitru Niţă – învăţători la Şcoala Drăgăneşti - Ioan Hâncu, Ruxanda Damian, Eugenia Hâncu, Simion Chirvăsuţă de la Şcoala Gohor, în a doua parte a anului 1930, mai precis în lunile octombrie – noiembrie au început să informeze în scris cadrele didactice tecucene despre necesitatea înfiinţării unei bănci a corpului didactic şi citez:
„Stimate coleg,
Vă este destul de cunoscută tuturora, starea de îngrijorare materială în care ne zbatem cu toţii, noi, corpul didactic primar şi special. Felurite nevoi inerente vieţii noastre, dar mai ales susţinerea copiilor azi la şcoli superioare sau secundare, ne incubă mari obligaţiuni materiale în cele mai multe cazuri foarte greu de îndeplinit.
Datorită acestui fapt, suntem forţaţi în aman, a ne obliga la diverse instituţii financiare, la care suntem obligaţi a plăti procente peste forţele noastre.
În afară de acestea trebuie să constatăm, că atunci când nu avem, deşi solicităm împrumuturi, aşteptăm prea mult sosirea banilor, bineînţeles în cazurile fericite de aprobare; iarăşi suntem necăjiţi că în cele mai multe cazuri, nu ni se aprobă, cât ne este necesar.
Ştiţi cu toţii, că în majoritate suntem tributari Casei C.D. Bucureşti, precum şi Băncii Corpului Didactic Galaţi. Oare nu putem să ne ajutăm între noi, în casa noastră, în cercul nostru, fără deplasări, cheltuieli şi aşteptări prea lungi?”
După mai multe întruniri şi dezbateri, în data de 28 noiembrie 1930 domnii Ioan Pascu şi Constantin Silvestru se adresează către Centrala Cooperativă de Îndrumare, Organizare şi Control Bucureşti şi solicită aviz favorabil funcţionării băncii cât şi aviz pentru utilizarea statutelor special întocmite.
Nu le-a fost uşor, au luptat cu enorme greutăţi atât lăuntrice cât şi din afară dar, „scopul lor a fost îndeplinit” aşa cum spune mai apoi domnul Ioan Pascu într-o altă adresă datată 5 martie 1931.
„Stimate coleg,
Ne simţim prea fericiţi, că am persistat cu îndărătnicie ca această operă, ale căror rezultate satisfăcătoare pentru binele clasei sociale din care facem parte, se vor vedea nu peste multă vreme, când ne vor binecuvânta urmaşii noştri, tinerii colegi şi colege, care vor găsi în restrişte – ajutor eficace.”
Şi aşa a luat fiinţă Banca Corpului Didactic Tecucean cu statut de cooperativă de credit şi economii.
În aceeaşi comunicare domnul Ioan Pascu îşi face plăcuta datorie colegială de a anunţa constituirea primului Consiliu de Administraţie şi a Comisiei de Cenzori a băncii şi anume:
Comisia de Cenzori:
Nici criza economică din perioada 1929 – 1933 şi nici evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial nu au afectat în mod deosebit activitatea băncii, ba mai mult, prin unirea tuturor celor aproape 400 membri ai corpului didactic s-a luptat pentru acţiunea salvatoare a acestei instituţii de binefacere, cum le convenea să creadă acelora ce au trudit pentru traducerea în fapt a acestui deziderat dăscălesc.
La 4 ianuarie 1931, titulatura băncii a devenit mai complexă şi mai solidă şi anume: „Banca populară profesională Regele Carol al II-lea a corpului didactic din Tecuci”.
Puţini ştiu că la 18 ianuarie 1937, prin licitaţie publică, banca a devenit proprietara unui imobil în strada Ştefan cel Mare, nr. 125, imobil în care cadrele didactice din acea perioadă îşi desfăşurau aproape toate activităţile extraşcolare – consfătuiri, cercuri pedagogice, activităţi metodice şi, de ce nu, chiar şi activităţi distractive, momente aniversare şi activităţi culturale (reuniuni, baluri, etc.).
La 20 octombrie 1937, pe lângă Banca Populară „Regele Carol al II-lea” a Corpului Didactic s-a înfiinţat şi o cooperativă de aprovizionare a membrilor Corpului Didactic tecucean cu denumirea de „Voievodul Mihai”, cu act constitutiv şi statut propriu.
Aşa cum mărturisesc documentele vremii privind constituirea, autorizarea, transformarea sub diferite forme şi denumiri, de la înfiinţarea băncii, au fost mandataţi să se ocupe domnii Ioan Pascu – preşedinte şi Constantin Silvestru – contabil.
Începând cu 28 februarie 1948, Consiliul de Administraţie al Băncii Populare „Regele Carol al II-lea” l-a avut în frunte pe domnul Cârlan Gheorghe – preşedinte şi Rugină Ioan – vicepreşedinte.
La 27 mai 1948 s-a autentificat actul de fuziune între Banca Populară „Roman Vodă”, Banca „Nădejdea” şi a Corpului Didactic, toate din oraşul Tecuci, sub denumirea de Banca Populară „Gheorghe Apostol” din Tecuci cu statut tip pentru bănci populare.
Un proces verbal de verificare contabilă din data de 9 august 1948 Banca Populară „Gheorghe Apostol” înregistra un fond social de 1.167.770 lei şi un număr de 706 asociaţi. Dintre aceştia 632 sunt membrii corpului didactic, ceea ce reprezintă 90% şi doar 74 membri aparţin celorlalte 2 cooperative (adică 10%).
Datorită evenimentelor şi transformărilor prin care a trecut România după anul 1948, fuziunea nu a durat decât un an, astfel că în anul 1949 prin Decretul 358, toate asociaţiile, băncile de acest tip din ţară au fost reorganizate şi au primit denumirea de case de ajutor reciproc, sub directa îndrumare şi mai ales de control a sindicatelor.
Gândurile noastre frumoase se îndreaptă acum cu recunoştinţă şi spre domnii Grigoraş Gheorghe – preşedinte şi Iamandi Traian – secretar care începând cu ianuarie 1950 au continuat să consolideze atât numărul de membri cât şi fondul social al acestora.
Împletind, probabil, bucuriile şi necazurile vremii, ţinând cont că în perioada anilor 1950 – 1952 au avut loc 2 stabilizări, toţi dascălii de bună credinţă au strâns rândurile în jurul preşedintelui lor şi nu au dat voie să pătrundă persoane care să destabilizeze ceea ce reuşiseră cu multă trudă bătăioasele cadre didactice cu 20 de ani înainte.
Nu putem vorbi despre cei care au condus C.A.R.-ul cadrelor didactice fără a-l aminti pe cel care în perioada martie 1967 – martie 1974, cu multă aplecare către cei cu posibilităţi materiale scăzute, i-a ajutat cu prioritate şi promptitudine. Acesta a fost, nu altul, decât „sufletistul”, cum îl numeau prietenii domniei sale, domnul profesor Ionescu Angelică.
Adevăratele comori ale C.A.R.-ului nostru, sunt puţinele documente pe care, citindu-le, îţi dai seama că în perioada anilor 1974 – 1980, organele sindicale încercau să-şi impună propriul stil de muncă în aceste unităţi de întrajutorare, cât şi oamenii pe care dânşii îi doreau la conducerea acestor case. Din acest punct de vedere nu le-a fost deloc uşor domnilor Atanasiu Aurel, care la Conferinţa din martie 1974 a fost ales preşedintele C.A.R. Învăţământ Tecuci, Vasilică Nicolae – vicepreşedinte şi Felea Zenovie – secretar.
Într-o lume care se grăbea şi în care Consiliul Municipal al Sindicatelor Tecuci dorea să impună angajarea unei anume persoane, domnul Atanasiu Aurel a avut curajul să spună „Nu” şi peste domnia sa nu s-a trecut. A făcut front comun cu majoritatea delegaţilor la conferinţa extraordinară din iunie 1980, şi-a impus punctul de vedere, dar intuind intenţia celor de la pupitru a spus cu voce tare „În aceste condiţii, eu îmi dau demisia” din funcţia de preşedinte al C.A.R.-ului. Concluzia, om hotărât, dotat cu cele mai nobile calităţi sufleteşti, a adus un aport valoros prin activitatea sa, C.A.R.-ului cadrelor didactice în perioada 1974 – 1980. un om meticulos şi ordonat, analizând fiecare solicitare de împrumut în timpul şedinţelor de analiză a acestora. Nu omitea pe nimeni şi nimic.
În primele momente printre delegaţii prezenţi la Conferinţă s-a aşternut liniştea, dar, convinşi că au de susţinut un crez, s-au orientat şi au propus imediat în funcţia de preşedinte pe domnul Caloianu Ion, o persoană marcantă a învăţământului tecucean din acea vreme. Un învăţător cu o prestanţă ieşită din comun, a fost mereu alături de mai tinerii colegi, ajutându-i să descopere satisfacţiile profesionale, valorile culturale şi umane, acolo unde ele păreau, la prima vedere, că nu există. Sufletul cald şi cuvântul ziditor le-au susţinut multora devenirea profesională.
Personalitatea, atitudinea civică şi activitatea laborioasă l-au recomandat pe domnul Caloianu Ion în faţa colegilor şi părinţilor, care îşi scoteau pălăria întâlnindu-l pe stradă, drept un model expresiv şi convingător pentru lucrul bine făcut. A fost ataşat trup şi suflet meseriei de învăţător pe care a slujit-o cu devotament până la ieşirea la pensie împletind în ultimii ani activitatea la catedră cu funcţia de preşedinte al C.A.R.-ului cadrelor didactice. Afirm cu tărie, ca membru al Consiliului de Conducere din acea perioadă, în calitate de vicepreşedinte, că, activitatea domniei sale în funcţia ce i-a fost încredinţată de către cadrele didactice, de-a lungul celor 2 mandate poate primi calificativul de „FOARTE BINE” şi aceasta pentru că toţi cei care aveau probleme financiare, găseau un sprijin nepreţuit în persoana domnului preşedinte Caloianu Ion.
Membrii Consiliului Director au căzut de acord în a-l considera pe domnul Caloianu Ion primul preşedinte modern al C.A.R.-ului nostru.
Personalitatea, atitudinea civică şi rezultatele profesionale de-a lungul anilor, l-au recomandat pe dl. Caloianu Ion în faţa colegilor, părinţilor şi elevilor săi, drept un model de dascăl convingător, ataşat trup şi suflet meseriei de învăţător pe care a slujit-o cu demnitate până la pensionare, împletind în ultimii ani activitatea la catedră cu funcţia de preşedinte al CAR-ului cadrelor didactice.
Timp de 50 de ani (1949 – 1989) de perioadă comunistă casele de ajutor reciproc au cotizat substanţial pentru comitetele sindicale atât locale cât şi centrale. Comuniştii s-au implicat activ în organizarea caselor, dar mai ales în a le controla şi îndruma, declarau ei, întreaga activitate. Totuşi în această perioadă aceste case de ajutor reciproc au rămas singurul sprijin pentru persoanele cu venituri modeste, deoarece cadrele didactice de-a lungul anilor au fost permanent marginalizate sub aspect financiar.
După evenimentele din 1989, societatea românească a cunoscut diverse transformări economice şi sociale, în chiar toate sectoarele de activitate. Astfel că în anul 1990, casele de ajutor reciproc ale salariaţilor, în cea mai mare parte au înţeles să se afilieze în Asociaţii Judeţene, urmând ca demersul lor să meargă mai departe la nivel naţional constituind Asociaţia Generală a Caselor de Ajutor Reciproc a Salariaţilor din România. Şi-au adaptat activitatea la noile condiţii existente în România, hotărând să devină independente faţă de orice formaţiune sindicală şi politică pentru a nu putea fi deturnată de la adevărata lor menire, aceea de a servi doar intereselor materiale ale unor oameni aflaţi în dificultăţi financiare.
La nivelul jud. Galaţi, imediat după ianuarie 1990, persoane cu multă experienţă în domeniul caselor de ajutor reciproc au luat iniţiativa înfiinţării Asociaţiei Judeţene a C.A.R.-urilor.
Anul 1990 a fost un an de cotitură pentru întreaga ţară, prin schimbări radicale în toate sectoarele de activitate inclusiv pentru casele de ajutor reciproc. Asociaţiile Judeţene nou înfiinţate, s-au unit la nivel naţional şi au format Asociaţia Naţională a Caselor de Ajutor Reciproc din România. În martie 1990, reprezentanţi ai Asociaţiilor Judeţene s-au adunat la Bucureşti în prima Conferinţă anuală şi au ales primul Consiliu de Administraţie şi primul Birou Executiv, au elaborat propriile statute, destul de simplu întocmite dar care, an de an, au fost compatibilizate cu noutăţile legislaţiei financiare în domeniul caselor de ajutor reciproc.
Membrii Consiliului de Administraţie ai Asociaţiei Generale a C.A.R-urilor din România, ca şi înaintaşii noştri, reprezentanţii cadrelor didactice ai anilor 1930, au slujit aceeaşi cauză. Şi-au împărţit sarcinile şi, din efortul colectiv şi din dragoste pentru oameni, au făcut posibilă funcţionarea pe baze legale a acestor case de ajutor reciproc, care nu sunt decât asociaţii fără scop patrimonial, reorganizate în baza Legii 21 din 6 februarie 1924, lege care a scăpat ca prin urechile acului neabrogată de comunişti.
Mergând mai departe, Asociaţiile Judeţene s-au transformat în Uniuni Teritorial Judeţene ale C.A.R., iar Asociaţia Generală a devenit Uniunea Naţională a Caselor de Ajutor Reciproc, instituţie de o importanţă deosebită pentru casele de ajutor reciproc, adaptându-şi activitatea la noile condiţii existente în România, încercând pe cât posibil să revină la tradiţiile dinainte de anul 1949.
Membrii Uniunii Naţionale a Caselor de Ajutor Reciproc ale Salariaţilor din România s-au preocupat în permanenţă de dezvoltarea activităţilor şi serviciilor caselor, astfel că în anul 1996, au pus bazele Legii 122, lege care reglementează regimul juridic al caselor de ajutor reciproc, cât şi a uniunilor acestora cu modificările şi completările Legii 93/2009 privind instituţiile financiar nebancare, precum şi a statutelor proprii ale C.A.R-ului.
Notorietatea de care se bucură C.A.R. Învăţământ Tecuci este rodul relaţiilor corecte stabilite cu membrii noştri, printr-o răspundere corectă, echilibrată şi continuă în satisfacerea nevoilor financiare, determinând pe mulți locuitori, cadre didactice şi nu numai, să afirme că, în momente decisive pentru ei, această unitate de întrajutorare a reprezentat cea mai bună soluţie la care puteau apela.
Cotizațiile, ratele la împrumut și dobânzile pot fi achitate și prin virament bancar în unul din conturile:
RO76 RNCB 0142 0172 9231 0001 deschis la BCR Tecuci,
RO41 RZBR 0000 0600 1430 7931 deschis la Raiffeisen Bank Tecuci,
RO15 CECE GL02 30RO N097 7919 deschis la CEC Bank Tecuci.
Pe documentul de plată specificați: – NUME, PRENUME, CNP ! –